Am vazut, candva, in tientere, la Bucuresti, in cdrul unui concurs national al amatorilor, o piesa de tearu intitulata Pranzul de duminica, (nu-mi mai amintesc autorul), care m-a impresionat profund. Era eternul pranz de duminica al unei familii desigur feudale sau burgheze, cu tot ritualul starvechi al acesteia, ritual ce terecea de la o generatie la alta. Eu sunt acum varstnic, dar imi aduc aminte de duminicile in care venea bunicul de la biserica, in satul acela din Apuseni, si intra sa pranzeasca cu noi. El spunea rugaciunea. Il priveam cu emotie, ca pe un sfant si constatam, la aceeasi varsta de care vorbeste parintele Iulian, ca acolo, la praznul acela, se intampla ceva sacru si pentru totdeauna. Sunt atat de importante asemenea momente ale familiei, asta mai ales pentru copilarie, cand emotia momentului se impregneaza in sufletul copilului pentru tot restul vietii. Momentele acestea nu se invechesc, nu devin anacronice niciodata, nici macar pentro cei care isi pierd timpul zi si noapte comunicand cu alati instrainat pe Facebook.